Facebook Twitter Instagram Youtube

Editoriale

Sancțiunile, ca armă împotriva dictatorilor: un pistol cu capse

luka
©EPA-EFE/YAUHEN YERCHAK  |   Belarusian President Alexander Lukashenko addresses his supporters during a rally in Minsk, Belarus, 16 August 2020. Long-time President Lukashenko is under mounting pressure after unrest erupted in Belarus over alleged poll-rigging and police violence at protests following election results claiming that he had won a landslide victory in the 09 August elections. As unrest continued in the country as of 15 August, Lukashenko sought the help of Russian President Vladimir Putin asking assistance in the event of external military threats to Belarus, media reported.

E foarte greu să „îmblânzești” o dictatură cu vorba bună. Regimul știe cel mai bine ce are de făcut. N-are nevoie de sfaturi, observații sau atenționări din exterior; principiul „neamestecului în treburile interne” este ținut la mare cinste. Singura metodă este ca regimul să fie, cumva, constrâns, să fie făcut să realizeze că există consecințe pentru comportamentul său. O soluție extremă este cea a intervenției militare, care poate fi extrem de costisitoare din punct de vedere uman, economic și politic, iar uneori este imposibilă. Metoda cea mai comună este cea a sancțiunilor; problema este că dictaturile pot avea o toleranță destul de ridicată la acestea.

Saddam, supraviețuitorul

În 1991, o Coaliție condusă de Statele Unite a nimicit în doar câteva săptămâni armata pe care Saddam Hussein o trimisese pentru a ocupa Kuwaitul. Aviația Coaliției nu s-a limitat să atace doar trupele aflate în Kuwait, ci a bombardat și numeroase obiective militare și de infrastructură civilă din Irak. Crezând că zilele lui Saddam sunt numărate, șiiții din sud s-au răsculat: puternica armată a Coaliției ar fi putut avansa lejer până la Baghdad. Americanii au ales însă să se oprească și să îi permită lui Saddam să rămână la putere. Forțele loiale dictatorului au înăbușit în sânge revolta. Saddam a proclamat victoria, nu pentru că forțele sale învinseseră, ci pentru că regimul său supraviețuise „mamei tuturor bătăliilor”, „Umm al ma’arik” – denumirea dată de propagandă Războiului din Golf. Au urmat 12 ani de embargou sever, menit să îl forțeze pe Saddam să renunțe la arsenalul său de arme de distrugere în masă. Dinarul irakian s-a prăbușit: vechile bancnote, din perioada când era una dintre cele mai puternice monede ale Orientului, nu mai făceau față inflației, așa că pentru achiziții mai mari banii se cărau, literalmente cu sacii. Un dolar putea să îți asigure, la un moment dat, 6 tone de benzină, pentru că guvernul păstrase prețul din vremurile bune. O mare parte a populației depindea de rațiile de mâncare date de autorități, în condițiile în care un profesor universitar, de pildă, câștiga mai puțin de douăzeci de dolari pe lună (spre comparație eu cheltuiam în acea perioadă doar pe țigări și tot felul de alte mărunțișuri de trei ori mai mult). Sărăcia se vedea în calitatea mărfurilor din zone comerciale altădată prospere, în rablele de pe străzi, cârpite și răscârpite, în explozia numărului de prostituate, implauzibilă într-o țară atât de conservatoare. Îmi amintesc prima impresie pe care mi-a lăsat-o Baghdadul, când am ajuns acolo, la câțiva ani de la impunerea embargoului: un oraș în descompunere.

Pe deasupra, Irakul era aproape complet izolat diplomatic, fără parteneri externi capabili să îi susțină cauza, traficul aerian civil era blocat, iar Statele Unite erau prezente și militar în regiune, monitorizând mișcări de trupe și spațiul aerian și chiar intervenind când considerau necesar, cum s-a întâmplat în 1998 când au declanșat, alături de Marea Britanie, operațiunea Desert Fox, o campanie de bombardamente care a durat câteva zile.

În antiteză cu greutățile cu care se confrunta cea mai mare parte a populației, în vârful piramidei puterii se trăia în condiții de lux, Saddam își construia palat după palat, iar cultul personalității se accentua de la un an la altul: Saddam avea statui, portrete lui erau peste tot, de la bancnote la mozaicuri la prima pagină a manualelor și tablouri din băcănii, marile „ctitorii” erau botezate după el etc.

Irakienii sunt un neam aprig, gata să pună mâna pe arme – pe care mulți le aveau în vremea lui Saddam – ca să răzbune o insultă sau să plătească vreo datorie de sânge. Nimic din toate acestea, nici sărăcia, nici inegalitățile flagrante, nici abuzurile și ofensele regimului nu i-au determinat să se revolte într-o așa măsură încât să amenințe regimul. Saddam a rămas la putere până când Statele Unite au decis să mobilizeze o nouă coaliție pentru a-l înlătura. Singur împotriva unicei superputeri a lumii, dictatorul irakian nu a avut nicio șansă; după doar șase săptămâni, George W. Bush își ținea celebrul discurs cu „mission accomplished” – însă adevăratul război abia începea. Îndepărtarea unui dictator nu se termină întotdeauna cu happy-end, iar exemplele în acest sens abundă, de la Iranul de după Revoluția împotriva șahului la Libia și Yemenul post Gaddafi și Saleh.

Sancțiunile, ineficiente pe termen scurt și mediu

Cazul lui Saddam nu este unul singular; l-am ales doar pentru că arată capacitatea de a supraviețui a unei dictaturi chiar și în condiții extreme – după o înfrângere devastatoare, fără vreo susținere externă semnificativă, în condiții de criză economică severă, sub un embargo strict, cu o parte importantă a populației ostilă.

Coreea de Nord face obiectul unor sancțiuni impuse de ONU, Statele Unite și Uniunea Europeană, majoritatea impuse după primul test nuclear al țării, în 2006, unele adoptate chiar și înainte de acel moment. Se spera că sancțiunile vor convinge Fenianul măcar să renunțe la dezvoltarea arsenalului său nuclear. Acesta a continuat însă să fie dezvoltat, la fel ca și programul balistic, iar dinastia Kim a supraviețuit chiar și unui transfer de putere și preluării acesteia de către un Kim Jong Un tânăr și neexperimentat.

UE, Statele Unite și alți aliați de-ai lor i-au impus sancțiuni economice Venezuelei, ca răspuns la reprimarea protestelor anti-guvernamentale. Pe deasupra, țara se confruntă cu o criză economică, hiper-inflație, foamete, colapsul infrastructurii strategice a petrolului, iar puterile occidentale au recunoscut o conducere alternativă formată din reprezentanți ai opoziției. Maduro continuă să rămână la butoane.

Toate aceste exemple arată că sancțiunile, chiar dacă slăbesc un regim și îl obligă uneori la compromisuri – Saddam a renunțat la arsenalul său de arme de distrugere în masă, chiar dacă nu l-a crezut nimeni, Iranul a acceptat să negocieze și să semneze Acordul nuclear cu marile puteri etc. – au nevoie de timp pentru a-și face efectul și nimic nu garantează că acest lucru se întâmplă.

Sfidarea lui Lukașenko și neputința Occidentului

Aleksandr Lukașenko a sfidat UE – și Occidentul, în general – forțând un avion Ryanair, care decolase de la Atena în direcția Vilnius, să aterizeze la Minsk. Incidentul a avut loc cu puțin înaintea Consiliului European, care a decis să înăsprească sancțiunile impuse deja Belarusului. E puțin probabil ca decizia să îl fi impresionat măcar pe Lukașenko, cu atât mai puțin să-l intimideze sau să îi submineze în mod semnificativ regimul.

Lukașenko e la putere din 1994. Deja în anii 2000 era catalogat de Statele Unite drept „ultimul dictator al Europei”. Începând cu 1997, regimul a fost vizat de un șir întreg de sancțiuni europene și americane, ridicate cu regularitate în funcție de promisiunile făcute de Lukașenko că se va schimba sau de evoluțiile în relația cu Rusia. Înainte de deturnarea aparatului Ryanair, ultimul val de sancțiuni venise după fraudarea alegerilor prezidențiale din august 2020 și reprimarea brutală a protestelor care au urmat. Acum europenii au decis să extindă acele sancțiuni și, în plus, să le recomande companiilor aeriene comunitare să evite spațiul aerian al Belarusului, iar statelor membre să nu permită survolul aparatelor din Belarus. Prea puțin pentru un regim a cărui prioritate este acum neutralizarea și pedepsirea celor care i se opun. Lukașenko știe că nu prea are de ce se teme. Un embargo total este exclus, pentru că ar fi o pedeapsă colectivă, iar vremea intervențiilor militare de dragul schimbării unui regim a trecut demult. Până la urmă, un tip ca Assad a fost lăsat să își măcelărească populația inclusiv cu arme chimice, fără ca Occidentul să facă ceva.

În plus, Lukașenko știe că, cel puțin deocamdată, spre deosebire de alți dictatori, se poate baza atât pe sprijinul cât și pe proximitatea Rusiei. Care, nici ea, nu e condusă de vreun far călăuzitor al democrațiilor liberale.

Alte articole
Geopolitica vaccinurilor: Costisitoarea întoarcere către Răsărit a Ungariei

Geopolitica vaccinurilor: Costisitoarea întoarcere către Răsărit a Ungariei

Confruntat cu pierderi politice acasă și în Europa, Viktor Orban trebuie să gestioneze și un al treilea val devastator de Covid-19. Soluția premierului ungar este să caute ajutor către Rusia și China, puterile cu care a flirtat în ultimii ani.

Pe măsură ce Orban privește tot mai spre Est, la Budapesta vântul bate dinspre Beijing

Pe măsură ce Orban privește tot mai spre Est, la Budapesta vântul bate dinspre Beijing

Planurile Ungariei de a deveni un centru regional pentru superputerile estice au fost luate de în derâdere când politica guvernului „Vântul de Est” a trebuit redenumită „Deschiderea către Est”, după ce un oficial al partidului a observat că vântul dinspre est bate în toate direcțiile, mai puțin către est. Jovialitatea s-a transformat însă în furie când s-a aflat că China planuiește să construiască propria Universitate europeană pe malurile Dunării în cadrul unui proiect de 1,5 miliarde de Euro care urmează să fie finanțat de contribuabilii maghiari.

De ce planurile energetice ale Kievului de pe Nistru pun în pericol Moldova și România

De ce planurile energetice ale Kievului de pe Nistru pun în pericol Moldova și România

Ucraina vrea să devină o putere energetică la Nistru, dar acest lucru amenință rezervele de apă potabilă ale Republicii Moldova și poate avea un impact indirect chiar și asupra României.

Cătălin Gomboș

28 May 2021
Cătălin Gomboș

Timp de citire: 6 min
  • E foarte greu să „îmblânzești” o dictatură cu vorba bună. Regimul știe cel mai bine ce are de făcut. N-are nevoie de sfaturi, observații sau atenționări din exterior; principiul „neamestecului în treburile interne” este ținut la mare cinste. Singura metodă este ca regimul să fie, cumva, constrâns, să fie făcut să realizeze că există consecințe pentru comportamentul său. O soluție extremă este cea a intervenției militare, care poate fi extrem de costisitoare din punct de vedere uman, economic și politic, iar uneori este imposibilă. Metoda cea mai comună este cea a sancțiunilor; problema este că dictaturile pot avea o toleranță destul de ridicată la acestea.
  • Sancțiunile, chiar dacă slăbesc un regim și îl obligă uneori la compromisuri – Saddam a renunțat la arsenalul său de arme de distrugere în masă, chiar dacă nu l-a crezut nimeni, Iranul a acceptat să negocieze și să semneze Acordul nuclear cu marile puteri etc. – au nevoie de timp pentru a-și face efectul și nimic nu garantează că acest lucru se întâmplă.
  • Aleksandr Lukașenko a sfidat UE – și Occidentul, în general – forțând un avion Ryanair, care decolase de la Atena în direcția Vilnius, să aterizeze la Minsk. Incidentul a avut loc cu puțin înaintea Consiliului European, care a decis să înăsprească sancțiunile impuse deja Belarusului. E puțin probabil ca decizia să îl fi impresionat măcar pe Lukașenko, cu atât mai puțin să-l intimideze sau să îi submineze în mod semnificativ regimul.
DEMAGOG 2021. Buletin de Chișinău, Nr. 1: Bătălia celor trei Președinți
DEMAGOG 2021. Buletin de Chișinău, Nr. 1: Bătălia celor trei Președinți

Moldova este din nou în campanie electorală, pentru a treia oară în 2 ani. În esență, la fel ca la majoritatea alegerilor care au avut loc de când Republică Moldova și-a obținut independența, și acum este o confruntare între așa-numitul „vector estic” și „vectorul vestic”. Rusia susține fățiș vectorul estic; Occidentul promite finanțări contra reformelor promise de vectorul vestic. Campania electorală, ca mai toate din ultimii ani, este marcată de numeroase fake news și dezinformări, majoritatea lansate din zona stângii și a mass-mediei afiliate socialiștilor ori Kremlinului. Autorii narațiunilor false par a fi, însă, în pană de idei: cele mai multe au fost deja folosite în campaniile electorale care au avut loc începând cu 2016.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
12 Jun 2021
Cutia bulgărească a Pandorei: sancțiuni din partea SUA, verificări și scheme bancare ascunse
Cutia bulgărească a Pandorei: sancțiuni din partea SUA, verificări și scheme bancare ascunse

Sancțiuni și liste negre din partea SUA, un val de demisii, verificări ale cheltuielilor guvernului GERB din ultimii zece ani, proasta gestionare a ajutoarelor financiare: toate acestea sunt subiecte de primă pagină ale publicațiilor din media bulgărească, în această perioadă în care țara se pregătește pentru alegerile anticipate din 11 iulie, ca urmare a rezultatului neconcludent al alegerilor din primăvară și din cauza incapacității partidelor de a forma o coaliție.

Svetoslav Todorov
Svetoslav Todorov
09 Jun 2021
Bosnia și Herțegovina: gaura neagră a Europei
Bosnia și Herțegovina: gaura neagră a Europei

La mai bine de un sfert de secol de la încheierea războiului din Bosnia-Herțegovina, țara încă reprezintă un „proiect neterminat”, fiind mai coruptă, mai puțin stabilă și mai puțin dezvoltată decât celelalte țări din fosta Iugoslavie.

Ioana Dumitrescu
Ioana Dumitrescu
07 Jun 2021
Ceva este, totuși, acolo. OZN-urile ajung în Congresul american
Ceva este, totuși, acolo. OZN-urile ajung în Congresul american

Un raport al Pentagonului cu privire la OZN-uri îi va fi prezentat luna aceasta Congresului. Armata americană spune că nu are vreo dovadă că OZN-urile reprezintă nave extraterestre. Dar nici nu poate să afirme că nu sunt nave extraterestre. Pur și simplu, armata nu știe ce sunt obiectele respective, pe care le numește „unidentified aerial phenomena”, fenomene aeriene neidentificate.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
06 Jun 2021